Noi Am Privit Slava Lui (Ioan 1.1-18)

I thought I’d share a sermon I preached recently in a church in Romania. Any resemblance to another sermon I preached recently in English is entirely uncoincidental…

Când am început să mă gândesc la pasajul acesta, Ioan 1:1-18, prologul Evangheliei după Ioan, şi la ceea ce înseamnă când autorul se referă la slava Lui pe care el şi primii creştini au privit-o, mi-am adus aminte despre un eveniment din viaţa unui profesor din secolul al XIX-lea. Lobegott Friedrich Constantine von Tischendorf a fost preocupat toată cariera lui să studieze cât mai multe manuscrise ale Noului Testament, cu scopul de-a recupera cumva forma sa originala. Aşa cum presupun că cei mai multi stiti ca nu mai există originalele cărţilor din Biblie, astfel ca doar prin comparaţia manuscriselor cele mai timpurii putem să realizăm o aproximare a formelor originale ale acestor cărţi. Într-o vizită în Egipt, el a descoperit un manuscris care mai tarziu s-a numit ”Codex Sinaiticus”, un exemplar din secolul al IV-lea al Bibliei în greacă şi astfel unul dintre copiile complete cele mai antice. Tischendorf descrie descoperirea pe care el a făcut-o în felul următor:

Lângă muntele Sinai, in Mănăstirea Sfântei Catarina, am descoperit comoara
tuturor cercetărilor mele. Când am vizitat mănăstirea în luna mai, 1844, am
observat, în mijlocul unei săli mari, un coş enorm plin de foi de pergament. Un
bibliotecar (un om foarte informativ) mi-a spus că deja doua gramezi de hârtii
asemănătoare, foarte uzate şi afectate de trecerea timpului fusesera arse. Ce
surpriză a fost pentru mine când am găsit între aceste hârtii un număr
semnificativ de pagini ale unei copii ale Vechiului Testament în limbă greacă,
care mi se păruse a fi una dintre cele mai antice pe care o văzusem vreodată.
Autorităţiile mănăstirii mi-au dat voie să iau o treime dintre foile de
pergament, sau aproximativ 43 de foi întru-cât ei deja planificasera să le ardă.
Însă nu-i am putut convinge să-mi dea restul. Satisfacţia enormă pe care am
arătat-o i-a făcut suspicioşi şi şi-au dat seamă că manuscrisul ar putea vi
valoros. Am transcris o pagină din cărţile Isaia şi Ieremia şi i-am rugat pe
călugări să păstreze cu grijă oricare asemenea rămăşiţe de manuscrise pe care le
vor găsi de acum încolo.

Intre timp Tischendorf a reuşit să intre în posesiunea manuscrisului, deşi numai dupa 15 ani de zile de atunci. Ceea ce mi se pare cel mai interesant (iar pentru un profesor de Nou Testament aşa cum sunt eu, cel mai ingrozitor lucru) este faptul că acest manuscris al Noului Testament extrem de important aproape că a fost ars, caz în care n-am fi aflat niciodata despre el. Pentru Tischendorf, ca şi pentru alţi experţi în domeniul Noului Testament din vremea lui până în ziua de azi, descoperirea manuscriselor cât mai timpurii este extrem de important, fiind cheia pentru reconstituirea formei “originale” a Noului Testament. Neavând exemplarele originalele, cu cât mai timpurii sunt exemplarele pe care le avem acum, cu atât mai aproape ne apropiem de forma lor originală. Dacă unii dintre dumneavoastră aţi citit o traducere mai veche ale Bibliei, iar apoi aţi citit una mai recentă (fie în limba română, fie în engleză), probabil că aţi observat că există locuri unde unele cuvinte sunt schimbate, unde lipsesc fraze sau altele sunt adăugate, sau alte asemenea schimbări. Motivul schimbărilor sunt tocmai descoperiri ca cea a lui Tischendorf, adică faptul că traducătorii care au lucrat mai recent au avut acces la manuscrise mai antice decât traducătorii care au lucrat acum câteva secole.

Mulţi în vremea lui Tischendorf au avut o altă gândire despre Biblie. Ei au considerat că manuscrisele Bibliei trebuiesc să se conformeze forma aprobată de Împăratul Constantin cu un mileniu şi jumătate înainte. Astfel ei n-au văzut nici o valoare în păstrarea manuscriselor vechi, mai ales manuscrise care erau diferite de versiunea “officială”, în timp ce călugării au făcut o grămada de copii noi ale tipului de manuscris aprobat, care erau bineînţeles într-o condiţie mai bună, fiind noi. Însă ceea ce pentru unii n-a fost decât material folositor pentru aprinderea focului, pentru alţii a fost o evidenţă importanta despre forma originală a Noului Testament şi istoria copierii şi a transmiterii sale. Astăzi când citim Evanghelia după Ioan, citim o traducere ai căroră trăducători au luat în considerare manuscrisul descoperit de Tischendorf cât şi alte manuscrise asemănătoare.

V-am povestit despre experienţa lui Tischendorf pentru că ilustrează cum lucrurile unuia considerate gunoi sunt comoara altuia. Sper că este clar cum considerarea acestui subiect este relevant la interpretarea lui Ioan 1:14. Imediat după ce citim “Cuvântul s-a făcut trup”, citim mai departe că “noi am privit slava Lui”. Însă la ce se referă cuvântul “slava”? Constă oare în ceea ce oameni consideră a fi glorioasă? Sau oare a privi slava lui Dumnezeu în viaţa lui Isus ne cere să gândim altfel despre slavă, despre glorie? Oare ceea ce noi preţuim este despreţuit de Dumnezeu şi ceea ce preţuieşte Dumnezeu noi privim cu despreţ?

Ca să ne pregătească pentru a considera aceste lucruri, Evanghelia după Ioan începe “la început”, cu un ecou din primul capitol din Geneza. Apoi introduce un concept familiar în epoca în care evanghelia a fost scrisă, însă care cere explicaţie şi clarificaţie în vremea noastră. De ce spune Ioan că “La început era Cuvântul”? De ce foloseşte termenul “Cuvânt” şi nu alte termen? De ce se prezintă ca şi când acest lucru ar fi uşor de înţeles? Dacă găsim răspunsul la întrebarea cea din urmă, ne va ajuta să înţelegem ce înseamnă să spunem că “Cuvântul s-a făcut trup” şi de asemenea semnificaţia faptului că, din perspectiva noastra, “trupul s-a făcut cuvinte” – sau altfel zis, faptul că noi privim spre Cuvântul-făcut-trup prin mijlocul unor cuvinte scrise, ca de exemplu cele pe care le-am citit şi pe care le studiem împreună astăzi.

Sensul cuvântul românesc “cuvânt” nu corespunde în mod precis la sensul cuvântului grecesc folosit aici în Evanghelia după Ioan. Cuvânt grecesc respectiv este logos din care se trage cuvântul românesc logică precum şi “-logia” din cuvinte ca biologie sau teologie. Logos se referă nu doar la cuvântul spus ci şi la cuvântul gândit, raţiunea, gândul care există în doar minte. Stoicii (o şcoala filozofică greacă) au folosit termenul ca să desemneze “sufletul lumii” – un principiu pe care ei au crezut că este responsabil pentru ordinea şi organizarea raţională din univers. De la ei alţii au împrumutat termenul, între care filozoful evreu Filon din Alexandria, un contemporan de-al Domnului Isus, care a folosit acest termen şi concept filozofic ca să explice cum un Dumnezeu transcendent şi perfect ar fi putut interacţiona cu lumea creată şi să se facă cunoscut oamenilor. Astfel acest termen, logos, Cuvântul, a fost folosit pentru multe secole, timp în care a ajuns să aibă o adâncime profundă de sens şi de semnificaţie. Iar când autorul acestei Evanghelii a scris că Cuvântul s-a făcut trup în viaţa umană a lui Isus, a vrut să spună ceea ce contemporanii săi ar fi înţeles: Isus este exprimarea într-o viaţă umană a raţiunii şi a sensului existenţei; el este exprimarea într-o viaţă umană a revelaţiei proprii a lui Dumnezeu.

Ceva foarte asemănător se întâmplă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu se face trup şi atunci când trupul lui Isus se face cuvinte scrise, ajungând la noi prin mijlocul naraţiunilor şi al învăţăturilor din Evanghelii. Dumnezeu nu vine la noi “vorbiind propria sa limbă” dacă putem să spunem aşa. Dumnezeu nu ne confruntă cu esenţa sa pură, adresându-se omenirii cu provocarea de a înţelege ce este el şi ce înseamnă el – ca şi când am putea noi înţelege infintul cu miinţile noastre finite. Dumnezeu însuşi se apropie de creaţie prin creaţie. Acest principiu de întrupare îndruma creştinismul de-a lungul secoliilor, de exemplu când primii creştini au considerat că răspândirea evangheliei este mai importantă decât păstrarea cuvintelor exacte ale Domnului Isus. Astfel avem Evanghelii scrise în greacă (limba cea mai larg răspândită în partea de est a Imperiului Roman) şi nu în aramaică, limba maternă a lui Isus. Oricând are loc o traducere, se pierde din sens şi se adaugă la sens – motiv pentru care în Italia există un proverb, “un trăducător e un trădător”. Însă creştinismul nu pretinde că există o limbă divină pe care toţi trebuie s-o înveţe dacă vor să aibă de a face cu Dumnezeu. Dimpotrivă, creştinismul spune că Dumnezeu poate, chiar trebuie, să fie întâlnit printr-o viaţă umană, sau prin cuvinte umane.

Un misionar şi autor binecunoscut, Leslie Newbiggin, a scris: “Idea că cineva ar putea separa printr-un proces de distilare o evanghelie pură şi nedenaturată de vreo adaugare culturală este o iluzie. Mai rău, este o negare a evangheliei, pentru că evanghelia are de a face cu cuvântul făcut trup…Totuşi evanghelia, care de la început până la sfârşit este întrupată în forme culturale, pune sub semnul întrebării toate culturile – inclusiv cultura în care a fost întrupată în original”.

Astfel orice formă a creştinismului care pare a se axeze exclusiv pe preservarea sensului vechi, pe păstrarea formelor vechi, a pierdut impulsul spre întrupare şi traducere care a îndrumat misiunea creştină de-a lungul secolelor şi de asemenea a pierdut raţiunea atât a compoziţiei Evanghelilor în greacă, cât şi a traducerii lor în nenumărate limbi (între care şi română). Acest impuls spre întrupare şi traducere este de asemenea o cheie importantă care ne ajută să înţelegem cum Evanghelia după Ioan îl prezintă pe Isus.

Ar fi fost mult mai multe de spus despre acest pasaj din Evanghelie după Ioan, dar nu avem timp. În mod asemănător, la sfârşitul Evangheliei, autorul recunoaşte că s-ar putea umplea toate cărţile din lume cu cuvinte depsre Isus. Astfel ne face conştient de un aspect important al revelaţiei lui Dumnezeu aşa cum se prezintă în această Evanghelie. Dumnezeu fiind infinit întrece ceea ce s-a putut cuprinde în anii vieţii umane a lui Isus, tot aşa cum există mai multe evenimente din viaţa lui Isus decât au putut fi cuprinse in această carte, sau celelalte trei scrise depsre el care sunt incluse în Noul Testament, sau chiar în toate celelalte cărţi pe aceeaşi temă care s-au scris de atunci. Evanghelia după Ioan ne atrage atenţia asupra acestui fapt de două ori aici în prolog. Ne spune că acest Cuvânt este lumina care luminează pe orice om, pe fiecare om. Tot aşa se menţionează cum Cuvântul a fost în lume tot mereu şi înainte de întrupare, care este introdusă abia în versetul 14. Când autorul Evangheliei s-a referit la felulu în care Cuvântul era în lume şi a fost respins, a avut în vedere activitatea Cuvântului lui Dumnezeu prin întreaga istorie şi nu numai în Isus. Pentru autorul Evanghelie după Ioan, ca şi pentru creştini în general, Isus este revelaţia supremă a lui Dumnezeu, dar în nici un caz nu este prezentat ca fiind singura revelaţie a lui Dumnezeu. Dacă unii creştini nu înţeleg aceste lucruri, este (într-un mod ironic) tocmai din cauza riscului pe care Dumnezeu şi-l ia, riscul pe care autorii cărţilor Noului Testament şi-l iau, pentru ca să comunice evanghelia. Evanghelia nu rămâne în contextul său original în primul secol şi în greacă, un context în care înţelegerea sa în mod greşit era mai puţin probabil. În contextul acela însă, era mult mai clar că autorul Evangheliei a fost dispus să se folosească de termeni din alte tradiţii de gândire religioasă ca să-şi exprime propria credinţa.

Astfel ajungem la punctul principal, în miezul prologului: ce înseamnă să “privim slava lui”? Unii cititori ai Evangheliei după Ioan au rămas cu impresia că Isus aproape că nu este uman, că nu atingea pământul când mergea, cu o aureolă care străluceşte în jurul capului său aşa cum găsim în picturi.

Dar de multe ori ceea ce nu se aminteşte în text este la fel de important cu ceea ce se spune. În celelalte trei Evanghelii, se include o naraţiune în care Isus este pe Munte ca Moise (şi cu Moise!) şi hainele lui au strălucit în mod vizibil. Însă Evanghelia după Ioan nu include o asemenea naraţiune, lucru care ne-ar surpinde dacă autorul s-a referit la o strălucire vizibilă atunci când a scris că “am privit slava lui”.

Spre sfârşitul Evangheliei după Ioan gasim scopul cu care a fost scrisă si este exprimat în felul următor: aceste lucruri au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristosul… Tot aşa cum ştim anumite lucruri din surse antice despre Cuvântul sau logos-ul, tot aşa a existat o concepţie despre slava lui Mesia, unsul Domnului. Cele două personaje din Israelul antic care au fost unse cu untdelemn în mod simbolic au fost regele şi marele preot. Dacă un evreu facea referire la “Unsul” la singular, de obicei era vorba despre rege. Era vorba despre aşteptarea ca Dumnezeu să pună din nou un urmaş de al lui David pe tron. Era vorba despre o restaurare a independenţei politice ale poporului. Era vorba despre o restaurare economică naţională. Aceste aşteptări nu erau doar religioase ci şi politice, naţionaliste şi economice.

Este absolut necesar să înţelegem aceste lucruri ca să ne dăm seama cât de ciudată a sunat proclamarea primilor creştini cum că Isus este Mesia în urechilor contemporanilor lor. Imaginaţi-vă un grup care pretinde că preşedintele ţării nu este nici cel ales în ultimile alegeri presidenţiale, nici oponentul său, ci un alt om care nu de mult a fost pedepsit cu moartea fiind considerat un criminal. De obicei, dacă vorbim despre slavă, nu ne referim la aşa ceva. Aşa că fel şi fel de filozofi ar fi putut scrie ceea ce găsim în primele 13 versete din Ioan. Dar asocierea pe care o face Evanghelia între Cuvânt şi trup, sau mai literal carne, era surprinzătoare. Fie în iudaism fie în gândire elenică, termenul carne avea conotaţie de slăbăciune, de ceva departe de perfecţiunea divină. Iar ştiind că autorul a avut în gând carnea unui om crucificat, caracterul şocant al mesajului Evangheliei devine şi mai clar.

Găsim aceleaşi ideei exprimate şi în referirile la înălţarea Fiului Omului. De trei ori în Evanghelia după Ioan, citim că Fiul Omului trebuie să fie înălţat şi pe de o parte, înălţare uneori este un sinonim pentru exaltare. Dar în limba aramaică, acelaşi cuvânt avea şi sensul de a răstigni – a ridica în sens literal pe lemn. Aproape că toţi creştini au vorbit despre răstignirea şi exaltarea lui Isus. Autorul acestei Evanghelii însă a găsit o metodă de a le îmbina într-o singură expresie. Astfel el accentuează paradoxul glorificării lui Isus prin mijlocul crucii.

Oare de ce este important ca noi să înţelegem că slava la care Evanghelia după Ioan se referă nu constă într-o aureolă vizibilă care l-a înconjurat, sau că nu se referă la succesul său? Pentru că dacă nu înţelegem aceste lucruri, este posibil că nu am fost confuntaţi într-adevăr de provocarea crucii, de scandalul unui Mesia care suferă şi moare.

Dificultatea acestor ideii nu este ceva care ne confruntă doar pe noi, privind de la o distanţă istorică semnificativă. Uneori suntem ispitiţi să credem că dacă doar am fi putut călători prin timp, am putea merge în primul secol, l-am vedea pe Isus cu ochii noştri şi nu am mai avea nici o îndoială, am găsi răspunsurile la toate întrebările pe care le avem. A gândi în felul acesta însă trece cu vederea faptul că au fost oameni care l-au văzut pe Isus cu ochii lor, care l-au auzit cu propriile lor urechi şi totuşi n-au crezut. Ca în mai multe cazuri, cei care l-au cunoscut din copilărie nu au privit slava lui. Oamenii din satul său natal l-au desconsiderat, iar familia lui la un moment dat au crezut că şi-a ieşit din miinţi. Astfel a privi slava lui este altceva decât doar să-l priveşti. Faptul că el a părut a fi ordinar în atâtea privinţe i-a prevenit pe unii să vadă în el ceea ce a fost extraordinar.

Astfel că provocarea mesajului creştin este următoarea: Dacă eu l-aş fi văzut în trup, oare aş fi privit slavă sau nu? Aş fi fost eu oare între cei care au cerut un semn? Sau aş fi spus în schimb ca Petru, că deşi nu înţeleg tot ceea ce Isus a spus, recunosc că n-am unde altundeva să mă duc, pentru că recunosc că el are cuvintele vieţii veşnice?

Piedica cea mai mare care ne poate preveni de a privi slava lui este faptul că ceea ce noi oamenii credem că este glorios nu neapărat este privit aşa de Dumnezeu. Pavel a scris că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. Tot aşa ruşinea lui Dumnezeu, dacă putem spune aşa, umilinţa lui Dumnezeu, este mai plină de slavă decât slava umană. Dar este important să înţelegem că slava lui este şi altfel decât slava noastră. Evanghelia ne spune că slava lui Dumnezeu, în primul secol, nu s-a găsit în palatul lui Cezar sau în alte locuri asemănătoare. Slava lui s-a găsit, spre surprinderea tuturor, pe drum spre cruce.

Prologul Evangheliei după Ioan se axează pe Cuvântul făcut trup, Isus Hristos. În scrisorile lui Pavel, citim că acelaşi Duh care a fost în Hristos acum locuieşte în noi şi cum că noi suntem trupul lui Hristos. Aşa că provocarea mesajului Evangheliei după Ioan nu este doar să-l privim pe Isus într-un anumit fel, dintr-o anumită perspectivă, ci să ne aşteptăm ca Dumnezeu să lucreze în şi prin noi în mod asemănător. Şi astăzi oamenii au nevoie să privească slava lui, dar dacă n-o pot vedea într-o oarecare măsură în vieţile noastre, unde o vor putea vedea? Noi ca şi creştini urmăm pe unul respins de lume şi privim slava lui Dumnezeu tocmai acolo. Iar atunci când înţelegem că slava lui Dumnezeu este făcută perfectă prin slăbăciune, lucruri minunate se pot întâmpla.